Ai mei au muncit foarte mult la viața lor. 

Când eram mică, îi vedeam obosiți și stresati mereu când veneau acasă. Nu de puține ori ne-am amânat vacanțele pentru că tata nu reușea să plece de la muncă. Joburi cu responsabilități mari și stres pe măsura, cu patroni parveniți și plini de ei, salarii venite cu întârzieri chiar și de șase luni.  Și ai mei rezistând eroic unor joburi care îi consumau pe interior, pentru că aveau 2 copii de crescut și nu vedeau alte perspective.

Cu acest model am crescut eu – cel al muncitorului disciplinat și serios, dispus să își sacrifice viața personală în favoarea unei slujbe aparent stabile, care te ajută să plătești facturile la sfârșitul lunii. Și dacă ești norocos, apuci să te pensionezi după 35 de ani de muncă pe o pensie un pic mai mare decât salariul minim pe economie.

Vrem, nu vrem, valorile părinților noștri devin valorile noastre, pentru că ce fac ei percepem noi ca normalitate. Însă e bine să ne dăm seama la un moment dat care sunt valorile noastre cu adevărat și ce ne blochează.

Cu exemplul lor în fața mi-am început și eu cariera, la 20 de ani, și am muncit din greu, cu un puternic simț al responsabilității. Numai eu știu câte nopți am avut insomnii, pentru că mă bântuiau problemele de la muncă. Sau de câte ori am stat peste program, deși îmi promisesem că voi pleca la 6. Dar mai aveam un mail de dat, o discuție de avut, un document de trimis, lucruri foarte importante care nu suportau amânare. Așa că ani de zile am avut certuri cu jumătatea mea mai bună, că nu răspund niciodată la telefon cât sunt la birou și că or să îmi facă statuie in fata firmei. Nu mă înțelegeți greșit, nimeni nu mi-a cerut să fac ore suplimentare și nu m-a obligat să rămân la birou. Dar munca era multă, eu vroiam să fac bine și nu refuzam când mi se cerea ceva. Ajungeam atât de frântă seara,  că de abia apucam să comand o pizza și să adorm la un serial.

De ce am trăit așa ani de zile? Pentru că mă responsabilizam foarte mult și vroiam să îmi fac treaba bine și cu loialitate. In plus, aveam  un job stabil și bine plătit la o multinațională. Cine nu vroia să fie ca mine? Păi, cel putin o persoana, eu. Eu nu voiam să fiu ca mine.

Simțeam că ceva e în neregulă. Sincer, o lungă perioadă de timp  (și este prima dată când o spun cu voce tare ) mi-am compus în cap mailul de la revedere. Ce-o să zic în el, cui o să îl trimit, cine o să regrete oare plecarea mea? Nu știu de ce nu mi-am ascultat atunci instinctul, care îmi spunea cu toată forța lui că nu sunt unde trebuie. Am continuat pentru că aveam impresia că jobul îmi satisface o valoare – stabilitatea si confortul financiar. Târziu mi-am dat seama că în realitate este o falsă valoare.

Stabilitatea nu există. Oricând se poate întâmpla ceva neașteptat cu angajatorul tău, cu piața muncii, cu economia și te poți trezi în fundul gol. Singura stabilitate reală e dată abilitățile tale și te de știi să fac. Ele se traduc în măsura în care ești angajabil pe piața muncii sau cât de capabil ești să îți câștigi existența pe cont propriu. Restul, sunt iluzii. În fiecare zi sunt firme care dau faliment, departamente care se restructurează, angajati experimentați concediați pentru că sunt depășiți de evoluția tehnologie. Sau mame care se întorc din concediul de maternitate și nu mai au unde.

Mie mi-a fost greu să mă desprind de valorile alor mei. Cu eforturi susținute am lăsat în urmă nevoie de stabilitate și m-am concentrat pe a descoperi ce îmi aduce cu adevărat satisfacții, , pentru a învăța mereu lucruri noi, pentru a mă asigura că aduc o valoare reală celor cu care lucrez, astfel încât stabilitatea să vină din interior, să nu depindă de exterior.

Așa că ia acum o pauza de la viața ta agitată, ia un pix, o foaie și o cană de ceai bun, și pune pe hârtie ce este cu adevărat important pentru tine – în viața personală și în ce profesională. Gândește-te care sunt acele valori false pe care le urmărești sau le-ai moștenit de la ai tăi sau de la societate? Care sunt acele lucruri care contează cu adevărat pentru TINE?  

Câte sunt acoperite în acest punct al vieții tale ? Dacă sunt toate, felicitări, ești unde trebuie! Dacă nu sunt toate, gândește-te în ce direcție trebuie să te miști pentru a le atinge. Și nu trăi viața așa cum vor ceilalți, oricât de bine intenționați sunt.